Recenzie de carte "Confesiunile unei moase" de Diane Chamberlain

Nu am citit pana acum nimic de Diane Chamberlain asa ca nu stiam la ce sa ma astept. Sincer vorbind, am ales aceasta carte datorita copertii. Poate din motive personale, o femeie cu un bebelus in brate a rezonat mai puternic in mine si m-a determinat sa selectez aceasta carte dintre miile de alte posibilitati.

Dupa numai cateva pagini m-am bucurat nespus ca am facut-o. Ritmul in care e scrisa, caracterele pline de viata si care par complet reale, emotiile care transpira din poveste, acestea sunt numai cateva motive sumare care m-au determinat sa nu o las din mana. Am citit aceasta carte de 64 capitole si un epilog in numai 2 zile.

Fara sa va descriu subiectul - prin aceasta postare vreau sa va fac atat de curiosi incat sa cititi si voi cartea - pot sa va spun doar ca este povestea a 3 prietene, Noelle, Emerson si Tara, a caror viata este interconectata in mod intrisec si definitiv fara ca ele  sa stie macar. Cand te imprietenesti cu cineva, crezi ca este exclusiv alegerea ta sa initiezi sau sa continui acea relatie si esti in control in ceea ce te priveste. Diane Chamberlain creaza o poveste care arata cat de falsa este aceasta impresie. Secrete, minciuni, devotament, dragoste de mama, de sora, de prietene, de iubit, dar mai ales, sacrificii, multe sacrificii.

Ceea ce m-a impresionat profund la aceasta poveste este istoria lui Noelle, una din cele trei prietene. Intreaga ei viata s-a petrecut impovarata de secretul nasterii ei, ceea ce a determinat intregul lant de actiuni si decizii. Lasand dramatismul literar la o parte, este povestea fiecaruia dintre noi care se lupta cu demonii sai, in tacere, nestiut de nimeni. Actiunile noastre pot parea cateodata fara noima sau irationale, nebunesti sau de neinteles, dar numai noi stim cu ce ne confruntam. Este cu atat mai tragic cand nu poti impartasi secretele cu cei apropiati ca sa nu ii ranesti sau chiar sa ii ingrijorezi. Viata fiecaruia pare un joc de puzzle, in care numai personajul principal stie toate piesele.

Se spune ca fiecare moare singur, dar eu pot sa adaug ca fiecare traieste singur, chiar si atunci cand este inconjurat de familie si prieteni.

Sacrificiile lui Noelle, neintelese pana nu stii detaliile vietii ei, par absurde si totusi pana la sfarsit reusesti sa patrunzi in intimitatea vietii ei, sa vezi luptele sale interne, cum a pus prietenia si familia pe primul loc, cu pretul linistii personale, intrevezi o etica profunda chiar si in greselile pe care le face si in alegerea unei sfarsit demn si decent.

Viata lui Noelle, mai ales privita prin prisma greselilor si slabiciunilor ei, pare cu atat mai reala si mai umana cu cat stim ca martirii nu sunt si nu au fost niciodata perfecti. Umanitatea este marcata de posibilitatea greselii, dar ce este important este ce se invata din ele si cum se pot compensa.

Este o carte cu profunde emotii, cu rasturnari de situatii, o carte care pe mine personal m-a facut sa ma simt vulnerabila. O recomand cu caldura celor care au nevoie de sustinere in viata lor si care poate au primit-o fara sa isi dea seama de la cei dragi.

Noelle, Emerson and Tara are friends for what it seems forever. Then suddenly and unexpectedly, Noelle commits suicide. The two remaining friends start their own, private investigation to try to understand Noelle decision to end her own life. She left  75% of her estate to Jenny, Emerson's daughter and the rest of 25% to Grace, Tara's daughter. Why did she leave more to Jenny than to Grace? And then, they uncover that Noelle stopped being a midwife a dozen years earlier. They also discover that Noelle accidentally killed a baby and to cover this mistake,  had stolen another baby from the hospital to replace the dead one. As a penance, she then started to act as a surrogate mother for several couples. She knew the identity of the mother she had stolen the baby from and attempted to ask for forgiveness, but she never actually did. The investigation unveils several very unsettling lies that Noelle told them about her job and private life and they are even more puzzled. It seems that they didn't know Noelle at all, that this person they loved and cherished and trusted was a stranger. WHY?
So the story begins....

MInunea tehnicii moderne - inger sau demon?

Destinul m-a dus departe de casa si de familia mea. Tehnica moderna, internetul, Skype, Facebook m-au readus aproape de cei dragi. Chiar acum cateva minute am avut o conversatie cu mama din Romania, cu sora din Italia, eu fiind in Statele Unite. Extraordinar, nu? Si totusi am un sentiment constant de iritare cu privire la aceste modalitati tehnice de comunicare. Sunt foarte fericita ca pot vorbi cu cei dragi de departe, ca ma pot vedea cu ei, ca pot intra in legatura cu oameni carora le-am pierdut urma cu ani in urma. Si totusi...

Comunicarea cibernetizata imi da impresia ca sunt aproape de prieteni, desi la mii de kilometri departare. In acelasi timp, realizez ca aceasta comunicare la distanta este superficiala, ne da posibilitatea de a spune numai ce vrem, de a arata numai ce avem chef, de a dezvalui sau ascunde dupa placul inimii. Intr-un contact direct, limbajul verbal si al corpului ne-ar da in vileag secretele, ceea ce ne face vulnerabili. Paradoxul este insa ca ceea ce simtim ca ne protejeaza pe noi de o invazie a intimitatii, ne raneste in cazul in care suntem supusi aceluiasi tratament de catre cei dragi noua. Ne simtim mintiti, cautam sa gasim explicatii de ce nu aflam una sau alta decat la mult timp dupa ce s-a petrecut faptul si dorim invariabil sa tragem la raspundere pe cel care ne-a ascuns informatiile, fara sa realizam ca si noi vom face exact acelasi lucru cu prima ocazie.

Oare dorim sa ii protejam pe cei dragi si de aceea le ascundem anumite lucruri, in special evenimente triste sau nedorite din viata noastra? Realizam ca in loc sa ii protejam temporar, nu facem decat sa ii ranim mai mult, pentru ca atunci cand aflam adevarul, nu numai ca ingrijorarea si supararea e aceeasi, dar se adauga si frustrarea ca am fost lasati pe dinafara?

Iata ceva care sa ne dea de gandit si noua insine, dar si celor care citesc aceste randuri.

De Ziua Femeii

Astazi e 8 Martie, ziua femeii. O zi in care am fost invatate de mici sa ne asteptam la urari, la flori, la felicitari. O zi in care daca nu primim aceste atentii, ne simtim neglijate. Citim prin carti romantice cum eroinele gasesc mai devreme sau mai tarziu cavalerul pe care l-au visat toata viata, gentlemanul care le aduce flori si felicitari asa cum fiecare dintre noi spera si asteapta. Si ne simtim adesea frustrate ca noi nu primim acest tratament. Si doar il meritam, nu?

Uitam insa de momentele cand nu e 8 Martie, cand partenerul nostru ne face un ceai cand stranutam, cand se ofera sa faca activitati care ni se par o corvoada, cand ne inveleste sa nu ne fie frig, cand vine sa ne spuna noapte buna in fiecare seara negresit. Toate aceste mici detalii constituie o viata impreuna, sunt semnul unei iubiri mai profunde decat orice urare de 8 Martie. Si totusi, fara gres, in fiecare an, in aceasta zi, astept sa primesc o floare, un sarut si o urare care sa vina spontan, fara sa fie cerute.

Poate ca este adevarat ca femeile nu sunt niciodata multumite cu ce au?